Suntem imperfecți și poate că este ok asta…

foto via

Oho! Iar eu, cu teoriile astea repetitive pe acest blog de peste un deceniu existență! Băi! Am zis-o și în alte dăți…: Suntem imperfecți și asta de fapt nu are sens de Perfecțiune când Imperfect de fapt nu definește vreo trăsătură anume în mod exact pentru specia noastră. Este ca și cum ai zice că există o cale sigură către Perfecțiune și evident nu există, căci sunt Căi, nu Cale, sunt Potriviri nu Potrivire și tot așa…

Asta am zis-o și despre Relații, de atâta timp. Există Potriviri, nu Potrivire și Suflete Pereche nu Suflet Pereche. Suntem oameni și oameni, în grupuri și potriviri de fel, nu mitologii grecești de adormit copiii.

Dar, cine să asculte? Eu, în imperfecțiunea mea, am greșit mult în multe și o să mai greșesc. Nu mă complac în vreun defect de-al meu ci vreau să spun că accept umanitatea mea și spontaneitatea mea; fie că e o spontaneitate arogantă, beată sau grăbită ca exprimare!

Mă irită că trebuie să-mi justific un prezent sau un trecut prin chestii dictate de natura mea proprie, fără ca persoanele proxime din viața mea să nu se ia în calcul în vreo suferință trăită și în vreo culpă resimțită. Nu vorbesc de foste aici, ci de foste, de foști prieteni, de prieteni actuali cu care nu mai vorbesc dar poate că suntem prieteni dacă ieșim la o bere și tot așa… Mă lasă rece și din ce în ce mai indiferent astfel de reacții. Care mai de care să se întreacă în Moralitate și Principii, când de fapt toți suntem sub același Soare. Și scuză-mă – tu, persoană atot-știitoare și cu pretenții asupra ființei mele – dar, ce căcat știi tu despre căcat? Auzindu-mă vorbind despre ceva și observându-mă comportându-mă cumva, chiar poți să mă numești a fi un om superficial sau naiv sau copil sau prost? E cam naiv din partea ta să confunzi bunătatea cu prostia sau felul retras cu copilăria! Vrei să înjur și să fiu vulgar ca să fiu luat pe bune? Ăsta este standardul maturității pentru tine? Pentru mulți văd că da. Observ asta deseori când sunt protocolar la muncă sau când sunt amabil, că sunt văzut ca un “băiat de treabă” sau “copil cuminte”. Nici nu vă imaginați de câte ori am auzit asta în viața mea personală sau profesională… Nu îmi prea convine, căci știu că e un moment ce precede o replică enervantă atunci când explodez: “Vai, dar te credeam altfel…”. Mamă, ce mă irită asta!

Imperfecți suntem cu toții! Culmea, perfecți de asemenea! Prin însăși natura noastră umană! Sunt doar vorbe! Perfect! Imperfect! Prost! Deștept! Mare brânză… Legiile Cosmice favorizează orice om competent de a se adapta la timpurile în care trăiește… De aici oftica pe unii proști ce trăiesc ca niște regi sau pe unii corupți ce sunt aplaudați ca Salvatori. Nu contează nimic din vorbele astea cât contează atitudinea proiectată. Exact ca un curs gratis de Self-Help: poți face orice din nimic. Fâcând de fapt nimic din orice și promovând asta. Hai…, prindeți-vă!

Știu că mă exprim mai bizar pentru mulți, dar, repet, eu am fost cam prost în exprimare în copilărie. Când m-am apucat să învăț ceva despre Gramatica Limbii Române am învățat din dicționarul de Neologisme (cuvinte noi) pe care am mizat că ar putea să mă ajute. De atunci încolo, multă lume mi-a zis că mă exprim bizar sau pompos, că vorbeam cu Neologisme. Eu însă eram doar un prost ce a învățat târziu ceva ce trebuia învățat devreme. Ironic, știu. În fine.. Imperfecțiune și aici. Asta înseamnă a fi imperfect: absolut zero ca sens absolut. E un cuvânt, e o definiție anume și până la urmă n-are niciun sens ca exprimare a sufletului uman. Așa că de ce naiba ai cere Perfecțiune de la Iubitul sau Iubita ta? De la Familia ta sau de la Job-ul tău? Ne pierdem în cuvinte și uite că aici ne batem cap în cap cu inteligența proprie și gândim prea mult ceva ce n-are sens de a fi filosofat. Ia! Gata! La somn cu noi! Noapte bună!

Fb Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.