Sunt un tânăr om bătrân

      No Comments on Sunt un tânăr om bătrân

foto via Tomasso Lizzul/Shutterstock

Sunt multe clișee pe lumea asta, dar și multe vorbe pe care le auzi de la mulți oameni, ce nu sunt de fapt clișee ci doar caracteristici ale trăirilor lor și a felului lor de-a fi. Eu am “clișeul” de a mă considera de foarte mult timp bătrân.

M-am simțit îmbătrânit din adolescență. Un psihoterapeut ar traduce asta ca fiind cel mai probabil un efect al unei depresii și al unui fel de-a fi introvertit ca pilon al existenței proprii. Adică deși zâmbesc și sunt comunicativ, tot pot fi retras și introvertit. Mulți n-au înțeles asta la mine sau s-au simțit jigniți de asta sau m-au considerat copil. Că n-am vrut să fiu mai social, că la cei 32 de ani ai mei încă nu-s căsătorit sau că n-am fost vreodată în viața mea la o…nuntă. Am un fost prieten bun ce încă și acum poate se simte jignit și afectat că n-am fost la nunta sa, deși eu îi eram prieten bun și fără să fac asta. Ce n-a înțeles nici el nici ceilalți este că…îmi e greu. Îmi e greu în mintea mea de om sătul și îmbătrânit să gândesc așa ușor o astfel de socializare, o astfel de îndatorire, o astfel de ieșire. Este o luptă de-a mea pe care o duc cu astfel de lucruri, nicidecum o lipsă de interes sau respect. În fine, de lipsă de respect dacă era vorba, nici să nu aud! Că nu vreau să-mi capăt respectul ieșind cu băieții sau adunând în agendă potențiale persoane ce ar veni ulterior la nunta mea.

Îmi imaginam adineauri că aș fi pe scenă, la un comedy show. Aș spune că n-am fost la vreo nuntă și că îmi imaginez că mă însor și la recepția evenimentului s-ar întâmpla ca în SUA, când un oarecare responsabil întreabă la intrare “din partea Miresei sau a Mirelui?”. Și unul după altul ar spune pe alte tonuri și cu alte cuvinte același lucru, că din partea Miresei. Iar eu aș sta acolo și aș vrea să zic ceva, rămân cu mâna întinsă și dau să zic ceva și apoi zic “Știi! Hai să sărim peste întrebarea asta!”.

Sunt un pustnic. Sună atractiv și dur sintagma “lup singuratic” până când ești unul și aflii că lupii sunt împliniți în haită. Timpul te face să realizezi că înțelesurile Vieții capătă o putere anume prin prisma socială. Dar, ce te faci când ești singur? Și când te mai și consideri bătrân, deși Legenda spune că încă nu ești asta la 32 de ani sau la 20 de ani cum mă simțeam eu sau la 17 ani. Cauți o explicație, să ieși singur de acolo. Să îți cauți un curaj sau o motivație. Și îți zici ani de zile “știu că sunt mai bun de atât” și totuși nu ți-o dovedești, căci nu știi cum să ieși din bula aia. Nu bula de confort, că nu e confortabil să te chinui zi de zi, ci bula de obișnuință. Că ți-e teamă de nou și ți-e teamă să nu urli atât de tare încât să faci mai mult rău. Ce e de făcut?

Habar n-am. Nu vin cu vreo concluzie pozitivă sau puternică. Ciuciu. Cântă greierii prin capul meu. Așa că rămân un imatur pentru alții, un neînțeles sau un rău-voit, când eu de fapt…sufăr. Are legătură cu Familia, cu mediul de trai, cu școala și copilăria însăși, dar…cine are timp să ia notițe pe tema asta, să tragă o linie și să caute să te înțeleagă? De aia devenim depresivi, căci nu ne ascultă nimeni. De aia devenim răi și descurcăreți și corupți de asemenea. Una sau alta, depinde de constituția ta.

Sunt un tânăr om bătrân, fără abonament gratuit pe mijlocul de transport în comun. Nici măcar atât. Doar temeri și ezitări în viața socială și emoțională, lucruri ce-mi rup și cele mai frumoase potriviri sociale și emoționale, fără a înțelege victimele mele de ce. Ce nebunie solitară, nu?

Fb Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.