O urăsc!

      No Comments on O urăsc!

O urăsc! Pentru cât m-a lăsat să mă apropii, pentru cât m-a lăsat să mă deschid. Nu mă afectează de fapt asta, nu chiar asta. E bine să te apropii, să iubești, să te deschizi în cel mai romantic mod, în cel mai sincer mod sau în cel mai umilitor sau stupid mod. E amuzant. E palpitant. E Viață. Dar o urăsc că m-a lăsat singur când simt că ea e singura persoană căruia aș vrea să-i povestesc orice întâmplare recentă.

Am prietene, am oameni pe lângă mine. Mă simt îndeajuns de deschis cu aceste persoane să vorbesc varii lucruri, varii confensiuni. Am făcut-o de curând și le mulțumesc că mă ascultă. O să apreciez asta mereu, ador asta la oameni. Dar, rămân anumite lucruri ce ar trebui să fie spuse unei persoane speciale. Și nu pot. Și rămân cu misterul blocat în mine, cu cine-știe-ce constatare recentă ce de fapt îmi definește întreaga Viață! E greu de explicat poate, dar imaginați-vă că tocmai ce ați aflat că Darth Vader e tatăl vostru. Ceva de genul ăsta, să n-ai cui să-i spui. La nivelul ăsta adică. Chiar dacă e o presupunere, un feeling, de ceva schimbător… E dureros, să nu mai poți să ai cu cine să împărtășești asta.

Dar n-o urăsc… Scuzați-mi titlul. N-am cum. Nu sunt eu așa. Știți că n-am dat vreodată un pumn în față cuiva? M-am bătut cu mulți băieți, dar niciodată n-am putut da un pumn în față cuiva. N-am fost rău intenționat. Sunt viclean rareori, dar n-am fost rău intenționat. Cel puțin asta îmi spun mie. Drept urmare, n-aș putea să urăsc vreodată pe cineva. Cel puțin nu pe termen lung.

E umană și contradicția asta. Am auzit mereu că mă contrazic în Logică, dar persoanele astea nu înțelegeau ce zic. Ori sunt așa, ori așa, spuneau ele… Viața nu-i tocmai așa. Nu viața mea. Scuzați-mă dacă nu am observat vreo nouă aripă a Vieții pe Lumea asta! Logica mea a fost mereu una bazată pe sentimente. Nici n-ai pe ce s-o bazezi în rest. Pe creier și gândire pragmatică? Ce înseamnă asta? Ce înseamnă de fapt? Cine a inventat cuvântul Creier și cuvântul Pragmatic și cuvântul Standard? De când toate noțiunile astea ne definesc un caracter constant-schimbător în anii ce trec? Mă duc prea departe…

O urăsc. Pe Ea. Pe o Ea diferită poate. Pe mine. Nu e anormal, dar nici de acceptat n-ar trebui să fie. Suntem atât de rapizi, atât de detașați și atât de schimbători. Ne descurcăm și cu asta dacă e cazul, dar doar ne corupem sinceritatea și unicitatea împărtășirii unei idei sau a unui sentiment. Ne robotizăm jucând același rol cu aceeași față tristă sau veselă pentru prea multe persoane, pentru mai mult de o persoană chiar! Nu-mi place asta. Mă gândeam să împărtășesc cu voi gândul ăsta… Căci de aia am blog, până la urmă. În caz că ați uitat că e un soi de jurnal public. Just saying…

Fb Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.