Nu sunt ambasadorul Omului…

foto via st-andrews.ac.uk

Nu sunt ambasadorul Omului! Nu mă întreba fix pe mine ce înseamnă să zâmbești, să plângi sau să iubești! Am zâmbit, am plâns și am iubit în felul meu doar.

Uneori am zâmbit prea mult și nu aș cunoaște standardul zâmbetului într-o situație, deseori am plâns din cele mai mici lucruri sau din cele mai antice răni. Nu sunt eu cel care să-ți spună când anume se plânge în Viață! Am iubit…în atâtea feluri. Mai stângaci, mai dur, mai superficial, mai adânc…prea adânc. N-aș recomanda nimănui să-mi urmeze modelul iubirii mele.

Nu pot să vorbesc cu adevărat despre Logică și Principii când vine vorba de Omenire, căci tocmai pentru că sunt om, tind să exagerez sau să greșesc. Dar…exagerez de la ce reper, de fapt? Ce este exagerarea și de ce atunci când exagerezi auzi vorba: “Hei, suntem oameni…”? Ce este greșeala de fapt și de câte ori a fost caracterizată prin atâtea definiții pozitive pentru om? Oare…sunt de fapt ambasadorul Omului? Eu și tu și orice om ce este natural? Aș tinde să spun că nu, dar aș crede de asemenea că da, cel puțin pentru o porțiune importantă a unui astfel de adevăr.

Suntem atât de asemănători și atât de…mincinoși! Nu diferiți, ci mincinoși. Chiar suntem asemănători! Mai toți facem aceleași lucruri, stânjenitoare sau remarcabile. Când suntem confruntați cu adevărul, ne prefacem că nu-i așa, afișând o perfecțiune la fațadă ce nu-și are sensul de fapt. E un mecanism de apărare, unul antic, transmis prin gene. Oamenii curajoși, sinceri…tindeau să cam…moară. Nu mulți acceptau adevărul și nici în ziua de azi nu se întâmplă asta. Așadar, rămânem la fel. Dar, rămânem la fel și noi cei mai direcți sau mai nebunatici sau mai curajoși. Da, sunt curajos! Mai curajos ca atât de mulți oameni! De ce? Căci îmi asum o exprimare anume și o fac conștient. Unii par a fi curajoși, căci își asumă ceva public, dar sunt doar gălăgioși, parodii a oamenilor cu adevărat modele a curajului. Nu sunt bogat și un om curajos nu e deloc bogat. Se spune că da, prin poze drăgălașe pe Facebook, dar nu-i așa. Ce-i mai curajoși oameni deseori mor în singurătate. Sincer să fiu, aș vrea să mor și eu în singurătate. Este de mii de ori mai plăcut ca moartea în faimă fără sens. În singurătate măcar ai parte de propria ta sinceritate și dacă ai noroc, de sinceritatea și lumina câtorva persoane ca tine.

De multe ori mă gândesc că nu-mi place Viața. Poate e doar o conjunctură de-a mea. De multe alte ori mă gândesc că poate acest lucru e cel mai uman lucru: să nu-ți placă Viața. Ce să-ți placă la ea? Că râzi și mori? Da, nu e alb-negru, nu e doar atâta, dar acolo se ajunge și asta nu prin bătrânețe în general. Omul e un paradox. Spunem pe față: “Bă prostule, nu mai gândi așa!”, dar tot noi spunem “M-a părăsiiit! Vreau să mă sinucid! Vreau să mor!”, “Am rate la Bancă, vreau să beau până mooor!”… Și mulți chiar o fac. Nu e boală. E sinucidere de-a dreptul. Oamenii ăștia, care se dau pilonul moralității, ei sunt primii cei mai corupți din Omenire!

Nu vreau să închei această scriere cu o notă pozitivă. Prea v-ați obișnuit cu asta! Cu filme! Viața creează filmul, nu viceversa! Așa că…nu mai zic nimic pe această temă momentan. Ce sec. Știu.

Fb Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.