Momentul ăla când i-am mințit părinții că sunt altceva decât sunt!

foto by Natalia Mindru Photomicona

Asta e despre momentul ăla de acum fix 10 ani cred, când eram tânăr și îndrăgostit de o tânără îndrăgostită de mine.

Ne știam de un an sau doi sau trei sau mai mult. În anul ăla, ne știam mai bine, mai hotărât. S-a întâmplat să trebuiască să îi întâlnim părinții. De regulă, aveam încredere în forțele mele proprii de șarm și convingere în fața părințiilor, dar aici n-am luat în seama o variabilă importantă: banii.

Nu am fost niciodată un băiat de bani gata, deci nu aveam farmece imune la orice tip de părinți. Ea nu locuia în același oraș, ci într-o localitate învecinată. Am luat microbuzul – eu cel etern pieton – chiar și acum cu permisul de conducere în buzunar. Am ajuns în localitatea respectivă, iar ea a venit să mă ia din stație, dar…era o condiție bruscă apărută pentru această întâlnire cu părinții: să le zic că sunt student la UMC, adică să le zic că sunt viitor Navigator, că era la modă în Constanța de…când m-am născut eu doar. Și cu mult înainte. Tata era Marinar, știați? Nu? Acum știți.

Am refuzat inițial! M-am enervat! Am zis că eu nu mint! Că nu vreau! M-a rugat mult în modul ei copilăresc peste măsură și știam că greșește, dar…am vrut s-o fac pentru ea. Îi era teamă că părinții ei mă vor respinge dacă nu sunt ce trebuie, dar Minciuna din start ducea către posibilitatea asta. Speram ca atașamentul meu real pentru ea să triumfe.

M-am dus la întâlnirea cu părinții și speram să fie doar o mențiune în treacăt studiile mele și să trecem lejer peste asta cu o minciună „albă” cum s-ar zice, ceva inocent. Nu eram într-o poziție rea pe atunci. Terminasem facultatea, lucram la o firmă ca asistent de Grafică pe calculator și învățam tot mai multe lucruri, ba chiar aveam succes mare și cu exact blogul ăsta! Dar nu eram viitor Navigator cu bani mulți, precum era tatăl fetei și precum dorinței mamei – casnică – ce își dorea mult să fiu și eu la fel.

Nu a durat mult „interviul”. De multe ori, acesta era unul inocent, de test, ceva caraghios și simpatic chiar. Aici era ca la Poliție. Tatăl era tăcut. Nu se băga mult. Mama însă întreba. Eu răspundeam, mințind. Ea întreba iar. Eu improvizam și iar mințeam. Ea întreba din nou, detaliat, testând, având informații din interior! Eu…mă bâlbâiam deja. Mi-a zis să recunosc că mint! Am recunoscut că am mințit. A luat-o razna! A zis că ea nu suportă mincinoșii! I-am zis că am făcut-o căci așa a cerut fiica ei, căci se temea că nu o să fiu acceptat. Ea și mai tare a protestat că nu suportă mincinoșiiiii! Am zis că plec. Tatăl a intervenit, calm, a zis să stau cu el la un grătar. M-am scuzat și am zis că nu pot să stau, mâhnit de reacția mamei. Poate așa era rolul poveștii, să rămân și să am tatăl de partea mea, tatăl care înțelegea amuzat ce se întâmplă și care chiar îmi înțelegea minciuna necesară! Dar, n-a fost să fie așa. Și m-a condus fata la plecare și i-am zis că îmi pare rău că nu sunt acceptat. Din povestea absolut frumoasă a rezultat o scenă de teatru dramatică ce ne-a pus în pom relația iar apoi pomul a ajuns în aer și la final în eter.

Iubim prost. Iubim strâmb. Iubim mincinos sau înșelător. Dar, e frumos când iubim sincer. Sincerul ăsta poate să fie prost, strâmb sau înșelător, dar e real. E o greșeală reală pe care o facem, neintenționată de regulă. Nu e corect să mințim pentru iubirea noastră, dar uite că realitatea ne aruncă în povești. Dacă noi iubim prost ca regulă, atunci…hai să iubim prost! Să nu dăm înapoi! Să nu stăm după părinți sau prieteni sau gura lumii… Se spune că dacă asculți de părerea tuturor, devii prizonierul tuturor. Hai să nu! Dar hai să și acceptăm eșecurile noastre și să acceptăm că acestea vor fi la final doar o amintire despre trecutul nostru, despre procesul nostru de creștere și maturizare!

Despre autor /

Un comentariu

  • Pau

    Mda… 🙄 I know the feeling 😢

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.