Iubindu-te nu s-a întâmplat fără consecințe…

O să sune superficial, sunt sigur, când melodia de la finalul acestui articol va spune întocmai asta, dându-mi de gol inspirația, însă nu m-am ascuns vreodată în acest sens de inspirație.

Da…și când aud o melodie anume mă gândesc la tine! Dar, la tine care? La tine cea de acum? La tine cea fostă? La tine cea antică, la care nici nu am de ce să mă mai gândesc, dar o fac? Da. La tine. La tine, oricine. Căci așa e mintea umană și ne joacă niște feste pe care dacă le-am accepta și înțelege mai bine, ne-am da seama cât de banali au fost isteți precum Aristotel, Freud sau chiar Eienstein…

Suntem unii o forță a determinării, cum suntem totodată alții o forță a încăpățânării. Hai să vă întreb ceva! De câte ori nu v-a dat cineva o lecție anume în avans și n-ați ascultat-o? Ca și cum îți repet că focul arde și tu tot atingi focul și te arzi și de abia apoi realizezi înțelesul cuvintelor mele. E normal! E uman! Nu poți zice că dacă te-ai întoarce în timp ai… NU! În niciun caz! Până când nu vine momentul Iubirii și al Despărțirii, nu știi…

Și suntem bizari în astfel de momente. Fie ele bune sau rele. Nu știm să comunicăm sau ne ignorăm. Și în bine și în rău. Îți vine să zici mai multe, dar…dacă el sau ea te respinge sau râde sau e nervos/nervoasă ca replică? Atâtea presupuneri fără a avea curajul de a pune degetul acolo unde doare… Cu orice risc! Și rămânem „bine”. „Sunt bine” și „de la bine în sus”, deși sus este direcția peretelui pe care îți vine să te urci de durere sau remușcare. O remușcare ilogică poate, mai ales din contextul unei lipse de comunicare sau cel puțin din contextul unei lipse de rezolvare, a unei discuții normale cu persoana în cauză, ce ar clarifica mai elegant trecutul vostru. Dar, nu. Noi suntem mașinării ce reciclează suferința. Știm să o ținem adânc ascunsă și totuși nu, căci ascunzătoarea aia emite unde de nervi și oboseală și îndoială. Totul pentru că ne grăbim să avem o clipă perfectă și apoi o iubire perfectă și apoi o viață perfectă…fără a lucra în mod onest și corect pentru această perfecțiune, nedefinită în vreun dicționar de altfel.

Și căutăm apoi vorbe și certuri pentru lipsa acestei perfecțiuni închipuite și primim ceartă înapoi și suntem șocați că vai Doamne, primim așa replici! Și înseamnă că nu suntem respectați și iubiți și în secolul XXI merităm mai mult de la propria noastră stimă-de-sine și devenim iar prea orgolioși și mândri într-un joc al iubirii și al atașării pure unde astfel de sentimente corupte nu-și au locul. Și suntem singuri și îndurerați pentru ce? Pentru puterea noastră solitară ce ne face de fapt să urlăm în interior? Și cu cât urlăm mai mult intern ne păcălim că există o compensare că suntem mai duri exterior… Până când ce? Până când devenim la propriu infirmi emoțional și pasional? Păi nu ne băgăm singuri bețe-n roate?

Da, au fost consecințe multe când te-am iubit. Cât de bune, cât de rele… Însă eu unul, în durerea mea, știu să nu le uit și să le apreciez pe cele ce sunt de apreciat, indiferent de cele ce încă mă apasă și ce mă ard ca o torță aprinsă a unei amintiri vii! Nu cred că e bine și nu cred că trebuie să fiu luat drept etalon, căci văd că doare. De aia înțeleg oamenii așa-ziși superficiali, ce nu sunt asta de fapt ci care sunt suferinzi. E greu să iei lucrurile ca atare. E chinuitor. Pardon, e un adevărat Iad al stărilor! Dar……Raiul ăla? Unde rămâne? Momentele alea așa puternice și bune? Pe alea de ce nu punem accent? Cât ne-ar echilibra acelea dacă le-am arunca în ecuație… Și totuși, n-o facem. Unii o facem. Și e dureros încă, dar asta ne este firea. Nu suntem singuri, asta e bine, dar e bine să știm că nu suntem singuri și unici în suferința noastră. Să știm că e umană și dragostea și dezamăgirea în dragoste și că toate definițiile astea sunt de-a dreptul seci și non-existente. Doar niște descrieri aproximative a unei construcții conștiente și haotice ce se numește Om. E o viață nebună! Hai să fim ok cu asta! Căci n-avem de ales oricum…

Despre autor /

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.