Emoții și gânduri ca o Mare în valuri

Off, cum mă simt! Așa melancolic și totuși bine! O stare fără de stare și cu gânduri la infinit, dar așezate cumva. Îmi vizitez trecutul, dar cu o lopată ce sapă momentele bune din cele rele ce mereu mă bântuie.

Totul începând de la un citat redat într-un film serial și de la o melodie. Citatul, aparținând scriitoarei Eleanor Brown, apare în episodul 5 din sezonul 14 al serialului Criminal Minds, serial pe care l-am urmărit constant și pe care îl apreciez în continuare. Spunea ceva de genul că nu putem schimba Trecutul, dar că putem influența modul de gândire asupra sa și de abia apoi putem vedea Viitorul. Asta o asimilez și cu vorba “ia Viața atât cu bune, cât și cu rele”. Și e de ajuns pentru un om logic pentru a se opri în loc și să accepte sfatul ăsta. E un sfat practic, realist. Și am dat apoi și de o melodie, de acum câteva zile am descoperit-o, dar ascultând-o iar, pe ritmul vorbelor ăstora, m-am întors brusc în Trecut.

M-am întors la fosta relație și am zâmbit plăcut, în sfârșit. Mi-au sărit în imaginile minții momentele de fericire, de îmbrățișare adâncă, de cum ne prosteam instinctiv și de momentele de relaxare cu o bere în mână. N-am săpat mai adânc, doar am simțit bucurie și apreciere a momentelor. Mi-am amintit de prima relație nebună de dragoste, de cum am avut-o doar pentru mine și de cum eram eu doar pentru ea. Mi-am amintit un moment banal pentru alții, dar grozav pentru mine. Eram eu cu această ea pe lângă Primăria Constanța, ne duceam spre barul Taclale și deși eram lipicioși unul de altul în intimitatea noastră, mergeam pe stradă fără să ne ținem de mână și vorbeam despre Economie și situația economică a țării și alte nebunii. Am adorat suprem momentul ăla. O plimbare cot la cot cu iubita mea, fiind însă prieteni în momentul ăla și nu iubiți înnebuniți sexual și emoțional. Cât mi-a plăcut… Și ziua când au adus-o părinții în pensiunea unde eram cazat și unde eram bosumflat că eram singur, fără ea. A plâns și a suferit până când m-am trezit cu ea și părinții ei la ușa mea. Și le cer scuze pentru momentele în care i-am rănit și am rănit-o, dar n-aș putea schimba vreodată cum s-au întâmplat lucrurile și nici nu cred că e cazul de regrete pentru niște lucruri ce s-au întâmplat exact așa cum trebuia să se întâmple. Și sunt împăcat cu asta. Cu gafele mele, momentele mele aiurite sau dure. Nu pe deplin, recunosc, dar știu că ce am făcut am făcut instinctiv, fără vreo rea intenție. De ce m-aș pedepsi singur pentru asta? De ce s-ar pedepsi o apropiată, o fostă apropiată, un apropiat, un fost apropiat de istoria asta? Eterna întrebare retorică: Dar………momentele bune? Nu contează? Și nu sunt atât de melancolic pe relații de iubire, ci pe toate planurile relaționale: prieteni, familie… Le reiau, le regândesc, le cizelez cât pot.

Da. Ne trăim viața. Nu una perfectă. Nu una zâmbitoare mereu. Mă copleșesc acum banalitățiile unei relații și îmi revin iar amintiri banale și plăcute. Să stai pe Wc lângă ea, să râgâi, să plângi, să te doară ceva sau să te deranjeze ceva fizic în mod incomod și bizar sau să spui ceva idioțesc și el sau ea…să te aprecieze. Să fie acolo. Pentru un moment în Timp, dar momentul ăla rămâne etern. Unii și-l amintesc mai mult, alții mai puțin, alții pur și simplu își blochează amintiriile cât pot ei de bine. Dar…suntem ca o Mare în valuri, constant în mișcare. Și mișcarea asta pare a fi turbulentă, când de fapt e ceva natural și puternic și melodios… E natural. Suntem naturali. Cu înjurături și jigniri, cu fețe strâmbe sau priviri și cu toată paleta umanității noastre… Suntem naturali, futu-i mama ei de viața! Suntem naturali și e bine!

Fb Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.