Adânc, prin adâncurile gândurilor mele

foto via cdn77.com

Ca fel de-a fi, am fost mereu mai introspect peste măsură. De la clasa I, când uram să fiu în aceeași clasă cu un copil ce mă cam teroriza, până mai departe, când din rușine și timiditate nu puteam să mă concentrez la sarciniile specifice Școlii…

Ne formăm aparte, fiecare în parte. Eu m-am format deformat și am mers înainte și merg înainte cu felul meu sucit, ce-mi aduce în Viață și bune și rele. Îmi amintesc și acum fetele din clasa mea ce mă atrăgeau. O “Elena”, ce era dură și bătăioasă și frumoasă ca o poezie, sau o Flavia ce era brunetă și misterioasă și o necunoscută pentru mine. Și apoi am întâlnit multe. O Cristina într-un fel, o Diana în alt fel și o altă Diana în tot aceeași schimbare de alt fel a sufletului și a minții. Și tot așa… Omul-cameleon parcă, dar toate aceste persoane au fost resimțite cumva anume.

Felul ăsta intropsect peste măsură m-a lansat în categoria de om necunoscut, imprevizibil, de om în care să n-ai încredere, sau om atractiv totodată. E greu să fii diferit și e și mai greu să fii ăla mai cu moț din grup. Bine că-s arogant și că n-am sesizat niciodată prea bine diferența asta, percepută de către alții. O observam, da, dar tot Eu am fost mereu. Cu păr sau fără păr, uite că în prezent încă observ niște valuri de interes, pentru ceva ce e un suflet și spirit atractiv pentru unele persoane. Îmi place să fiu eu, cu bune și cu rele. Îmi convine să fiu direct și mă și distruge totodată, dar sper într-o atenție cât mai corectă din partea cuiva asupra felului meu de-a fi. Și accept și orice dezinteres, atâta timp cât am avut ocazia de a mă exprima. Știu, arogantul de mine, nu accept să nu fiu plăcut de către oricine! Sau cu alte cuvinte, nu accept să nu fiu înțeles și aprobat de către o persoană gânditoare, fără o analiză justă prealabilă. Narcisist, ce mai…!

Adică prefer să fiu și plăcut pe merit și înjurat pe merit. Asta nu s-a schimbat! Ce mai fac eu? Cum mai sunt eu? Păi sunt la fel! Spre melancolia unora, sunt la fel. Spre echilibrul meu, sunt la fel. Cel visător, cel rebel, cel sucit, cel romantic și atent, cel nervos și temător… Sunt ce eram mereu. Oare de ce? Oare de ce nu s-a schimbat asta? Păi…oare! Nu cumva asta eram mereu și asta căutam să afișez mereu tocmai pentru a nu surprinde cu adevărat pe cineva?

Ne place să fim surprinzători în viața cuiva, chiar și cu atribute de aroganță: bun la casa omului, bun la pat, priceput în bucătărie sau curățenie… Toate sunt clișee cumva, dar trăsături naturale sau natural-adoptate de la părinții noștri. Ziua Copilului înseamnă pentru copiii adulți și rememorarea unor astfel de începuturi. Ce copii eram cândva și cât de copii am rămas încă! Și cât de rău e asta, sau cât de bine…

Știu, cititorule… Nu m-ai mai citit de mult și n-am mai zis de mult ceva demn de a fi citit poate, însă dacă mă intuiai de dinainte, nici nu e cazul să te miri de adâncul meu! Mă descărcam și eu… Repetitiv. Cu atât mai interesant îmi pare acest repetitiv când e și constant. Da, sunt la fel. Fac la fel de bine sau rău cum am făcut-o oricând. Cu momente rele noi, cu momente bune noi, însă. Cu momente noi! Știi… Asta mă cam bucură. Momentele astea noi! Te și sperie, te și încântă! De fapt…ce naiba mai e NOU pentru mine? Știu, arogantul din mine din nou… Hai să sărim peste…!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.